Forbes: Cui îi foloseşte autoreglementarea activităţilor de lobby?

Forbes România, Nr.20, 14 – 26 decembrie 2009 - [Download PDF]

Autoreglementarea activităţilor de lobby: cui îi foloseşte?

Care sunt interesele şi efectele unei eventuale autoreglementări în România?

Începând cu 23 iunie 2008, Comisia Europeană i-a invitat pe toţi reprezentanţii grupurilor de interese care doresc să influenţeze elaborarea politicilor şi a proceselor decizionale la nivelul instituţiilor europene să se înscrie într-un Registru online în mod voluntar. Cu ocazia înscrierii, acestora li s-a cerut să indice cine sunt, să-şi precizeze obiectivele, precum şi principalele activităţi de reprezentare a intereselor şi a eforturilor pe care le depun pentru influenţarea legislaţiei europene.

Potrivit primului raport anual realizat pe marginea Registrului reprezentanţilor grupurilor de interese, Comisarul Siim Kallas a anunţat ca pe o mare victorie faptul că 2.100 de lobbyişti s-au înscris, în mod voluntar în registru. În mijlocul unei tumultoase campanii electorale, subiectul a trecut aproape neobservat, preluat şcolăreşte din comunicatele oficiale şi nu am văzut să fi analizat cineva serios această „victorie”. Din acest motiv, vă propun să ne oprim cu mai multă atenţie asupra acestui aspect.

Ceea ce a trecut neobservat este faptul că 88% dintre cei care fac lobby la nivelul Comisiei Europene nu au dorit să se înscrie în această formă de reglementare voluntară deşi, anterior înfiinţării acestui registru voluntar, declarau extrem de convingător că doresc să fie transparenţi şi că autoreglementarea este cea mai buna soluţie pentru toţi factorii implicaţi.

În fapt, iniţiativa Comisiei de a transparentiza activităţile de lobby a eşuat în proporţie de 88% din moment ce Rezoluţia Parlamentului European din 8 mai 2008 privind dezvoltarea cadrului de reglementare a activităţilor reprezentanţilor de interese (persoane care desfăşoară activităţi de lobby) în instituţiile europene, estima că există 2.500 de organizaţii de lobby şi 15.000 de persoane care desfăşoară activităţi de lobby în mod individual în Bruxelles.

Nu cred că în România situaţia ar fi diferită şi nu cred că în lipsa unei legi lobbyiştii individuali sau companiile care desfăşoară activităţi de lobby se vor întrece în a-şi declara transparent tentativele de influenţare a legislaţiei. Mă aştept însă la declaraţii similare şi în spaţiul românesc, pe măsură ce ne vom apropia de o formă de reglementare legală. Mă aştept la declaraţii de conformare voluntară pentru ca, odată trecut pericolul impunerii transparenţei prin lege, să rămânem cu declaraţiile şi cu doar câţiva lobbyişti transparenţi. Pentru a înţelege însă fenomenul în ansamblul său, vă propun o scurtă analiză a unui comportament tipic pentru o industrie nereglementată.

În prima etapă firmele sau persoanele care desfăşoară activităţi similare (denumite generic „industrie”) vor face front comun şi vor nega cu vehemenţă necesitatea unei legi care să le impună limite, aducând argumente precum „este o piaţă mult prea mică să fie nevoie de o lege”, „există pericolul supra-reglementării” (deşi domeniul nu este nici măcar sub-reglementat) sau „sunt alte lucruri de interes public, mai importante, de rezolvat înainte de această lege”.

În a doua etapă, industria va reclama o formă de autoreglementare care să afişeze un comportament similar situaţiei în care ar exista o lege. Această etapă este un exerciţiu de imagine în care industria îşi trasează propriile reguli, iar încălcarea acestora va avea efecte nule sau nesemnificative (în cel mai rău caz câte un comunicat publicat pe site-ul organizaţiei).

În ultima fază, dacă nu se poate evita legea, industria va încerca să împingă termenul de aplicare cât mai departe în timp invocând costurile implicate, lipsa de timp pentru conformare, analiza unor metode alternative, iar apoi va încerca blocarea iniţiativei sau anularea efectului acesteia prin imposibilitatea aplicării efective.

Lituania este un exemplu grăitor de reglementare a activităţii de lobby printr-o lege fără efect. Ca urmare a lobby-ului dus de grupurile de interes, următoarele activităţi nu au fost considerate în prima formă a legii (2001) activităţi de lobby: activităţi ale organizaţiilor non-profit care influenţează legislaţia în interesul membrilor, activitatea de furnizare de informaţii în calitate de expert, remunerat sau nu, pentru definirea unor acte normative, activităţi ale proprietarilor mass-media sau ale angajaţilor acestora, în cazul în care nu primesc compensaţii. În consecinţă, experienţa lituaniană a primilor cinci ani de reglementare a arătat că cele mai multe activităţi de lobby au fost realizate de asociaţii precum Asociaţia Constructorilor Lituanieni, Asociaţia Dezvoltatorilor Imobiliari din Lituania, Confederaţia Angajatorilor sau Asociaţia Întreprinzătorilor Lituanieni. După intrarea în vigoare a legii, lobbyiştii se înscriau în workshop-uri sau seminarii ca experţi pentru a evita înregistrarea şi declinarea intereselor iar, conform prezentării susţinute la OECD de către oficialii lituanieni, majoritatea posturilor de radio şi televiziune, precum şi presa scrisă din Lituania, era deţinută de companii cu interese imobiliare, transport, tutun sau alcool. Constatând efectul nul al legii, prin modificările aduse în 2006, lobby-ul este reglementat în ansamblul său, incluzând obligativitatea înregistrării pentru grupurile de interes de mai sus.

În momentul de faţă, în ceea ce priveşte reglementarea activităţilor de lobby, România se află în prima dintre fazele menţionate. „În România nu a fost elaborată o lege a lobby-ului, ceea ce face extrem de dificil controlul democratic asupra diferitelor activităţi [...] Se poate crede că absenţa unei astfel de legi este ea însăşi rezultatul unei activităţi de lobby, dar al uneia nelegalizate”, remarcă domnul Dumitru Borţun, membru fondator al Asociaţiei Române a Profesioniştilor în Relaţii Publice.

Oare să aibă dreptate domnul Borţun? Să luăm un exemplu: doamna Gilda Lazăr, Corporate Affairs Director JTI România, afirma despre propunerea referitoare la legiferarea lobby-ului: „Propunerea este fără obiect, pentru că nu are cui să se adreseze. În România sunt mai puţini lobbyişti decât degetele de la două mâini”. Argument previzibil, tipic pentru situaţia de fapt. Să facem, totuşi, o analiză de fond: presupunând (prin absurd) că acest lucru ar fi adevărat şi nu ar exista decât zece lobbyişti în România (ignorând, desigur, companiile de lobby, sindicatele, ONG-urile etc), avem în vedere faptul că aceşti oameni influenţează destinele celor peste 20 de milioane de români în domenii precum sănătatea, protecţia mediului, produse farmaceutice, stabilirea preţurilor, căderea sau ridicarea unor industrii. În mod similar, doamna Gilda Lazăr pare să ignore faptul că în România sunt doar câteva companii care deţin întreaga piaţă a industriei tutunului, însă acest lucru nu înseamnă că nu avem nevoie de legi cu privire la distribuţia şi publicitatea acestor produse, legi necesare nu industriei tutunului, ci îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei.

Dacă veţi urmări cu atenţie argumentaţia publică pe această temă, veţi observa mesajul central al primei faze descrise anterior astfel încât, dacă totuşi se va contura o lege viabilă a lobby-ului în România, ne putem aştepta ca în discursul public să apară ideea autoreglementării ca fiind soluţia salvatoare care va garanta respectarea dreptului constituţional la informaţie pentru toţi cetăţenii României, fără să fie nevoie de o lege în acest sens.

Revenind la exemplul Comisiei Europene: ne putem oare bucura că sistemul funcţionează cu 12% transparenţă şi cu 88% activităţi acoperite de incertitudini? Rezultatul real al înregistrării voluntare este nul în privinţa transparentizării influenţelor asupra legislativului şi, mai mult, are un efect pervers chiar asupra companiilor care s-au înregistrat voluntar: acestea au alocat resurse pentru conformare, şi-au declarat interesele şi acţiunile specifice în timp ce competitorii lor profită de informaţiile disponibile fără a avea cheltuieli sau a oferi, la rândul lor, transparenţă în interese, obiective şi acţiuni.

Eşecul este cu atât mai mare cu cât necesitatea reglementării activităţii de lobby este dată de principii democratice fundamentale. Autorităţile publice iau permanent decizii care afectează viaţa a mii sau milioane de persoane, organizaţii, sindicate, grupuri religioase, instituţii caritabile sau de drepturile omului şi, implicit, au nevoie să primească informaţii factuale din partea celor care vor fi influenţaţi de aceste legi. Informaţiile de acest gen sunt însă informaţii de interes public şi toţi factorii potenţial afectaţi au dreptul de a le cunoaşte şi de a contra-argumenta, în cazul în care consideră necesar. Altfel, deciziile bazate pe informaţii de la o singură sursă pot fi arbitrare sau nu îşi vor găsi sprijinul în rândul celor care vor aplica aceste legi, ducând la dezechilibre sociale.

În absenţa unei astfel de reglementări, incertitudinile vor fi prezente în continuare ceea ce afectează atât imaginea lobbyiştilor cât şi a autorităţilor publice şi duce la erodarea încrederii populaţiei în sistemul decizional. De altfel, în România, cu toate că nu a fost încă reglementată prin intermediul unei legi specifice, activitatea de lobby este de mult timp prezentă. Lipsa unui cadru legal duce însă la perpetuarea eventualelor practici ilegale ale persoanelor sau grupurilor de interese care acţionează prin mită sau alte mijloace ilicite în încercarea de a-şi asigura interesele economice sau de altă natură.

Toate acestea sunt însă deziderate nerealizate în fapt fără o lege care să impună transparenţa activităţilor de lobby. După cum ne arată experienţa actuală europeană, autoreglementarea nu aduce o transparentizare reală, ci mimează o reglementare a cărei efecte sunt nesemnificative şi care, în cele din urmă, nu este decât în beneficiul acelor lobbyişti care preferă să-şi menţină acţiunile în obscuritate.

Liviu Mihăileanu