Prefață

Merituoasa lucrare a celor doi specialişti în materie de lobby, cunoscători ai mecanismului şi a practicării lui pe glob, invită la câteva reflecţii.

În sociologie există trei căi paznice prin care se manifestă controlul social şi care fac ca cineva să acţioneze cum vrei tu, şi nu într-un mod care te-ar deranja sau vătăma. Ele sunt persuasiunea, stimularea (sublinierea avantajelor pe care le poate dobândi celălalt) şi apelul la o normă superioară recunoscută de ambele părţi.

Lobbyul este un demers ce urmăreşte ca factorii decidenţi (guverne, parlamente şi foruri politice) să nu ia decizii în defavoarea interesului unui grup social sau categorii economice, ci, dimpotrivă, să adopte măsuri care să le servească interesele. Lobbyul instituţionalizează şi reglementează această încercare. De aceea, în multe părţi ale lumii este reglementat prin lege, fiind, aşa cum remarcă autorii, prezent în societăţile din toate timpurile şi locurile.

Însă de ce principala metodă a lobby-ului este persuasiunea? Pentru că cea de a doua cale, stimularea, este susceptibilă de a degenera în „trafic de influenţă”, categoric repudiat de autori, întrucât se situează la antipod în ceea ce priveşte admisibilitatea sa juridică şi morală. A treia metodă este uşor încorporată ca argument al persuasiunii şi astfel rămâne principala unealtă a lobby-ului. Din ea derivă importanţa demonstraţiei convingătoare a unui punct de vedere legitim şi bine justificat. Referirea la interesul public, la interesul general, la susţinerea unor obiective urmărite de stat, la umplerea unor lacune, la funcţionarea unor instituţii vitale, toate acestea fac parte din recuzita argumentării. De fapt, există ceva mai puternic decât încercarea de a convinge. E demonstraţia bazată pe fapte. Iată de ce lobbiştii întocmesc dosare cu grafice, analize, evoluţii şi precedente.

A doua temă de reflecţie este comparaţia lobby-ului cu diplomaţia. Şi diplomatul, în plan global, încearcă să convingă un decident politic să ia măsuri care să promoveze, desigur, interesele ţării sale. Dar situaţia este totuşi diferită, în sensul că lobby-ul este asimetric, iar cel ce îl practică se află în general pe alt plan decât statul. Cazurile cele mai frecvente sunt acelea în care corporaţii, firme particulare, asociaţii neguvernamentale şi profesionale fac lobby pe lângă factorii guvernamentali sau legislativi oficiali. Diplomatul în schimb se bucură de simetrie – vorbeşte oficial, de la stat la stat. Dacă se adresează din când în când publicului larg din statul gazdă printr-o conferinţă de presă, e pentru a câştiga bunăvoinţă faţă de poziţia statului pe care el îl reprezintă şi de a contracara o propagandă inamicabilă. Poziţia aceasta simetrică permite diplomatului să recurgă şi la calea stimulării, care ia forma avantajului reciproc şi a proiectului comun, ceea ce nu se regăseşte în practica lobbistă. Diplomatul poate repeta dictonul latin do ut des (îţi dau ca să-mi dai), însă lobbistul nu.

Dar există şi puncte comune. Astfel, în diplomaţie, ca şi în lobby, roadele activităţii depind de buna pregătire profesională a celor ce le practică. Mai veche şi bine constituită, diplomaţia are în spate o bază istorică şi teoretică. Are în compoziţie logica, psihologia, alături de ştiinţele sociale şi economice, care constituie şi armătura necesară lobbistului.

Dacă o carte ca aceasta te face să reflectezi şi să înţelegi mai bine mecanismele ce domină politicile interne şi externe ale ţărilor, ea merită fără îndoială să fie semnalată şi preţuită.

Acad. Mircea Maliţa,
Diplomat, Ambasador al României în Statele Unite ale Americii şi Elveţia

Share